Bilanţul victimelor comunismului internaţional:

1. Estimări minimale:         314.772.300
2. Estimări medii:  335.187.300
3. Estimări maximale         355.602.300

 Holocaustul roşu în România:

a. Prizonieri de război în URSS                         180.000

b. Ucişi în lagăre şi închisori:                                          500.000

            dintre care:                                                       250.000 ucişi în lagăre şi închisori;

                                                                                    250.000 decedaţi din multiple cauze,

  la scurt timp după eliberare.

c. Ucişi în timpul colectivizării forţate                 200.000

d. Revoluţia din decembrie 1989                                   1.400

e. Mişcarea de partizani                                                10.000

f. Perioada ceauşistă                                                     60.000

g. Basarabia şi Bucovina ca teritorii înstrăinate:  1.500.000

 Total                                                                            2.451.400

Incertitudinile asupra abisalelor cifre privind victimele comunismului internaţional, vor continua, oferindu-ne permanent situaţii în care va fi evidentă neputinţa unei elucidări istorice corecte.

Astfel, cine ar putea afirma că cele 3 milioane de morţi notaţi în catalogul Coreei de Nord, nu au fost de mult depăşite, în primul rând, printr-o înfometare la scară naţională sau care este rata de mortalitate pentru cei 250.000 de deţinuţi politici decelaţi cu mare greutate, în gulagul acestei odioase dictaturi? (85).

Ce potenţial ucigaş are oare China actuală, cu cele 2000 de lagăre de muncă şi cca 16 milioane de deţinuţi (69), din care cel puţin 100.000 deţinuţi politici şi 200.000 deţinuţi abuziv?

Cine şi-ar fi putut imagina şi ar da o imagine  mai obiectivă asupra cumplitei „săptămâni roşii” (6), descrisă şi documentată magistral de inegalabilul Paul Goma în cartea cu acelaşi nume?

Cine şi-ar fi putut imagina că asasinul african Kabilas (favoritul lui M. Allbright) a suprimat cel puţin 4 milioane de congolezi, propulsând această ţară, de o bogăţie de nedescris, pe locul 7 în ierarhia crimelor holocaustului roşu?

Cine ar putea estima exact câţi din cei 116 milioane de chinezi (9% din populaţia ţării), 31 milioane de congolezi (64%), 14 milioane de vietnamezi (19%), 9 milioane de mozambicani (54%), 9 milioane de nord-coreeni (40%), raportaţi de ONU între 1997 şi 1999 ca suferind de foame cronică, mai supravieţuiesc la ora actuală? (303, 318).

Ce şanse de supravieţuire mai au cei cca 40 milioane de africani şi cca 1 milion de chineji infiltraţi cu SIDA? (325).

Sau prin carenţa noastră de documentare, câţi din cei 350.000 italieni deportaţi de trupele comuniste titoiste din Istria şi Dalmaţia, au fost ucişi sau aduşi la moarte prin mecanisme comune celor ce au împărtăşit aceeaşi soartă? (118).

În aceeaşi ordine de idei, „maşinăria de omorât comunistă” prin braţul înarmat al guerillelor de aceeaşi culoare, îşi continuă satanicul măcel, secerând aproape zilnic vieţi în Indonezia (119), Timorul de Est (153), Nepal (154-172), cândva liniştita anticameră a ascensiunilor optamiarilor din Himalaia, cu enigmaticul Katmandu), Sri Lanka (217-235), etc., etc.

„Şi cum ar putea fi estimată sau descrisă, suferinţa altor zeci şi sute de milioane de oameni care nu au fost ucişi, dar - scăpând din lagăre şi închisori – au rămas stigmatizaţi sau mutilaţi pentru tot restul vieţii, din pricina imenselor suferinţe fizice şi psihice îndurate? şi ce statistică va cuprinde vreodată enorma cifră a rudelor celor ucişi, schilodiţi sau deportaţi, care nu numai că au suferit pentru cei dragi, despre a căror soartă nu au ştiut nimic, adesea timp de ani de zile, dar au fost şi etichetate de puterea comunistă ca „duşmani ai poporului” şi, în consecinţă, supuse la represalii inimaginabile?

Întrebări tulburătoare, persistente, obsedante şi poate, practic, imposibil de elucidat ... nu numai acum ci poate niciodată” (Holocaustul Roşu) (300).

 P.s1. documentele adiacente cele mai importante, utilizate pentru elaborarea statisticii şi datelor mai jos furnizate sunt următoarele:

1. Florin Mătrescu - Holocaustul roşu, ediţia II-a, Bucureşti, 1999, ed. Făt Frumos (300).

2. Stephan Courtois şi colaboratorii – Cartea neagră a comunismului. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998. (1)

3. Cicerone Ioaniţiu - Album al martirilor genocidului comunist. Ed. Casa de presă şi editură, Sibiu, 1999. (2)

4. Doina Jela – Lexiconul negru, unelte ale represiunii comuniste. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001. (3)

5. Lista securiştilor. Lumea liberă, N.Y., nr.794-800, 2003 (263-268).

6. Morţii revoluţiei. Jurnalul naţional, 20 dec. 2004 (262).

7. Paul Goma – Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Ed. Vremea XXI, 2004. (6)

8. Stephan Courtois – Interviu dat revistei „Der Spiegel” (327).

9. Ion Mihai Pacepa – Poliţia dictatorului. Yiua, nr. 3719/4.09.06.

 P.s2. de reamintit, că victimele lui Hitler sunt estimate la 25 milioane, din care 6 milioane evrei (342).

 P.s3. din menajamente pentru marele popor francez, ce şi-a legat în mod nefericit sărbătoarea naţională de REVOLUŢIA FRANCEZĂ, considerată de tot mai mulţi istorici ca o avanpremieră sau chiar ca prima revoluţie comunistă din istoria lumii, nu am introdus în statistică cele 600.000 de morţi ale rezistenţei ţărăneşti din Vendee (Holocaustul roşu, pg.25) (300). În acelaşi sens, a conchis şi vestitul politolog şi istoric Jean François Revel (388).

 P.s4. la bibliografia folosită pentru redactarea „Holocaustul Roşu” ed. A II-a se adaugă peste 400 de titluri noi de articole şi cca 50 de monografii şi lucrări dedicate Holocaustului Roşu.

 

Compendiu istoric asupra unei „crime colective”

 Respectând sistematizarea făcută în cele 2 ediţii ale Holocaustului roşu şi prin aceasta distanţându-ne tranşant de acei autori care din neştiinţă, lipsă de curaj sau corupere morală, au eludat una sau mai multe din verigile acestei „crime colective”, vom trece succint în revistă: doctrinarii (I), experimentatorii (II), executanţii (III) şi colaboraţioniştii (IV), (cu o secţiune separată ce tratează rolul masoneriei khazare în cadrul celor 4 grupe mai sus definite (V)).

La sfârşitul acestei expuneri, ne vom rezerva câteva cuvinte privind „actul de dreptate” legat de crimele comunismului internaţional (VI).

Trei evenimente, au precipitat organizarea prezentei adunări şi elaborarea materialului audiat anterior, ca şi a paginilor care urmează.

 

I.                  DOCTRINARII

Fundamentul teoretic al „cetăţii totale comuniste”, ce a permis în etape istorice de durată şi amploare diferită, edificarea regimurilor comuniste (răspunzătoare „de jure” şi „de facto” pentru crimele încadrate în Holocaustul roşu) şi ulterior a imperiului comunist mondial, îl reprezintă marxismul şi derivatele sale.

Având ca precursori, utopiile clasice (Platon, Zeno, Aristotel) şi moderne (derivând din precedentele şi pornind de la o „societate ideală”: Thomas Morus, Campanella, Meslier şi Morelli, Babeuf, Cabet, Weitling, Hess, Hegel, Feuerbach, Robert Own, Charles Fourier, Babel, Kautsky, Berstein, Kropotkin, Lawrows, etc.), numai odată cu Marx şi Engels intrăm în „faza militantă” a ideilor comuniste, cu ambiţia satanică de punere în practică şi prin aceasta de a le dezgoli caracterul criminal, ucigaş.

Cu mare acuitate, distinsul nostru compatriot Lucian Boia (366) remarca recent: „Baia de sânge care a însoţit sărbătoarea, a pus în evidenţă proprietatea perversă a Utopiilor de a acţiona într-un sens care contrazice propriul lor discurs ......” ........ „incapabilă de a-şi concretiza programul, Utopia sfârşeşte de regulă prin a se răzbuna pe seama unei societăţi vinovate de lipsă de adeziune la nobilele principii proclamate” ....... „ ghilotina nu a fost decât instrumentul care trebuia să aducă fericirea”.

Escalada crimei de stat organizate, a trecut prin câteva etape relativ clar definite:

1. Marx (alias Moses Modechai Marx) şi Engels, au „fundamentat lupta de clasă” ce duce inevitabil la „revoluţia proletară” şi „dictatura proletariatului”. Ghilotina ce va conduce lupta prin lichidarea adversarilor către societatea socialistă, premergătoare societăţii comuniste (în mod iluzoriu definită ca lipsită de clase) va fi partidul comunist. Manifestul partidului comunist, apărut la Londra la 1 februarie 1848, a stat la baza revoluţiilor din 1848 şi a devenit documentul istoric cu efectele dintre cele mai pustiitoare, din trăirile sângeroase ale omenirii. P. S. Ceva mai departe vom vedea că această „bornă zero” a terorii comuniste conţine o inexactitate istorică, ce impune o importantă corecţie.
2. A doua etapă, îl are ca protagonist pe Vladimir Ilici lenin, „părintele terorii” (275), „demonul cu gândire criminală” (280), etc., care a fundamentat „ura de clasă”, a cristalizat sintagma de „duşman al poporului” (al cărui final imperativ nu putea fi decât lichidarea lui), a definit şi pus în aplicare „comunismul de război”, (Kriegskommunismus), a pus bazele teoretice ale primului sistem totalitar din lume (statul bolşevic) şi totodată este considerat „părintele nomenclaturii”, cu rol decisiv în declanşarea şi funcţionarea terorii în masă.
3. Prin Stalin, fondatorul „stalinismului”, psihopatia îşi face loc în istoria Holocaustului roşu; cruzimea bestială şi duritatea neîngrădită, a dat astfel ideilor lui Lenin un monstruos avânt. Neegalata „teroare roşie” (1918-1920), refacerea imperiului ţarist printr-o succesiune de războaie de cotropire, organizarea exemplară a instituţiilor teroarei comuniste, punerea în practică a ideilor lui Lenin şi Troţki (alias Leib Davidovici Bronstein) de creare a lagărelor de muncă politice (gulag), ca o componentă importantă a economiei sovietice, colectivizarea şi foamea provocată în Ucraina şi Transcaucazia, nimicirea şi neutralizarea bisericii prin infiltrare, dislocările masive de populaţie (deportări), folosirea fostelor lagăre naziste pentru lichidarea anticomuniştilor (reali sau „fabricaţi”) şi populaţiei civile, toate aceste grozăvii îl au ca teoretician pe Stalin.
4. Lui Leon Troţki i se recunoaşte conceptul de „revoluţie permanentă” (trăsătură esenţială a troţkismului) şi poziţia de co-gânditor al edificării gulag-ului.
5. Rosa Luxemburg, fanatică a „dictaturii proletariatului” şi a „acţiunii spontane a maselor” (conducând irevocabil către crimă!), la care se adaugă o sumedenie de sintagme de o brutalitate extremă, pot acoperi pagini întregi şi o situează între „doctrinarii” marxismului, comunismului şi crimei organizate.
6. Călăi comunişti în diferite ţări ale imperiului mondial şi-au adjudecat cu ifose, idei originale în dezvoltarea marxismului, devenit ulterior marxism-leninism. Sâmburele răului, fusese însă bine definit de predecesori. Tito-ismul, Mao-ismul, Ceauş-ismul, Biserica Eliberării, etc., etc. nu au fost decât epigoni ai marelui măcel comunist. Merită menţionată „revoluţia culturală” chineză şi „ura totală” cu o catapultare a societăţii în comuna primitivă adusă de kmerii roşii în Cambodgia.
7. Secolul XX şi începutul sec. XXI, au adus pe scena istoriei „terorismul”, practicat de grupări animate de variante ale aceleaşi doctrine distructive, dar având în spate, aceleaşi „forţe oculte” ce le-au imaginat, finanţat şi tăinuit.
8. Un rol deosebit în „teoretizarea crimelor comuniste”, l-au avut indivizi încadraţi de noi drept „colaboratori”, datorită agresivităţii discursului lor politic. De altfel, fără merite în fundamentarea marxismului şi comunismului, un loc singular îl ocupă teribilul Jilli Ehrenburg, cel mai cinic apologet al lui Stalin şi şeful propagandei de incitare la crimă contra germanilor în timpul celui de al 2-lea război mondial, în presa şi radioul sovietic, autorul vestitului apel: „ucide germani” (334).

Astfel s-au edificat binoamele: marxism-despotism, comunism-teroare şi violenţă (Ion Varlam, 335).

Câteva citate, pot figura în loc de încheiere a acestei secţiuni a expunerii noastre:

-         Lenin: „Vor fi împuşcaţi toţi cei ce nu ni se vor supune; şi pe şovăelnici”; „Nu trebuie să stopăm pedeapsa cu moartea, ci dimpotrivă să o extindem”; „Fiţi fără milă”. „Nici un minut de amânare, împuşcaţi fără încetare şi transportaţi cadavrele”, etc.

-         Stalin: „O puternică şi eficientă dictatură a proletariatului, asta este ce ne trebuie acum, astfel ca ultimele resturi ale claselor muribunde să le nimicim”.

-         Jllia Ehrenburg (din „Ucide germani”): „Când ai omorât un german, aşa să omori şi pe al doilea. Pentru noi nu există ceva mai amuzant ca un cadavru german. Nu număra zilele şi nici kilometri, numără numai germanii omorâţi de tine. Omoară germani!”

Selecţionăm în finalul acestei secţiuni, câteva cuvinte dintr-o lucrare citată în acest capitol ce dezvăluie (pentru a câta oară?) binomul: comunism – teroare. „Comunismului natural, pură construcţie a spiritului, i-a succedat comunismul impus. (text transformat de noi), pentru a oferi legilor obiective ale istoriei, un simulacru de existenţă. Putem degaja astfel, o anumită logică a terorii staliniste. Devenise deja evident, că structurile comuniste nu puteau (şi nu pot, adăugăm noi) fii menţinute, decât printr-un sistem coercitiv” (366).

III. EXECUTANŢII

Una dintre cele mai perverse şi ticăloase diversiuni, practicată timp de mai multe decenii, a fost încercarea de a explica primar Holocaustul roşu şi una din primele sale „ghilotine”, bolşevismul introdus în Rusia, „printr-o sinteză dintre Marx şi Ivan cel Groznic” (Bujor Nedelcovici (289)) , iar transplantele sale în întregul imperiul comunist ca un export al unui produs rusesc (nici măcar sovietic!). S-a eludat astfel cu perseverenţă, că în spatele acestui „Finkelstein devorator” stau societăţile secrete (experimentatorii) şi instrumentele lor de tortură şi ucidere.

În schimb, n-a scăpat sagacităţii unor intelectuali de elită, caracterul brutal, violent şi bestial al comunismului. Două citate descoperite mai recent sunt edificatoare în acest sens:

„Redus în esenţă, comunismul este un mod de dominaţie caracterizat pe plan intern, de erijarea banditismului în sistem politic, în sensul propriu al termenului sau puterea unei asociaţii de răufăcători şi tâlhăria ca mod de a guverna, şi pe planul extern, de expansiunea acestuia graţie unei reţele internaţionale de conspiratori profesionişti care, prin teroare şi diversiune, crează filiale locale ale puterii centrale: partidele comuniste „naţionale”, „statele satelite”, (Ion Varlam (335))”.

„Mecanismele forţei de stat erau considerabile şi de natură să reziste mult dincolo de lipsa lor de viabilitate constantă la nivel teoretic. Suntem şi azi, de fapt, în primejdia de a uita ce a însemnat regimul comunist în Europa de Est: puterea de stat s-a concentrat aici nu numai asupra vieţii fizice a cetăţenilor, ci şi asupra vieţii lor mentale” (Mihai Botez (336)).

Pofta sanguinară de a chinui şi omorî are 2 explicaţii fundamentale:

-         Caracterul ateu şi anticreştin al masoneriei (evocat în capitolul precedent), cea care a transcris genetic canibalilor ei executanţi, ordinul şi dorinţa de a ucide;

-         Recrutarea în angrenajul executanţilor, a elementelor celor mai declasate, malformate psihic până la psihopatie. Citatul ce urmează este ilustrativ în acest sens: „România comunistă a fost un stat poliţienesc într-o formă mai accentuată; cei mai ignoranţi, mai corupţi, mai răi oameni din ţară, deţineau posturi de conducere, dictau acţiunile; aparatul politic era servit de executanţi pe care, în cel mai bun caz, îi puteai considera nişte criminali psihopaţi” (336).

Radiografiind această „crimă colectivă”, în grupa executanţilor se pot cu uşurinţă deosebi:

1.      Organe de decizie:

a.       Regimurile comuniste (oprimând la apogeul imperiului 66 de naţiuni), reprezentate de: parlamente, guverne, partide comuniste (cu comitetul lor central şi biroul politic) în ţările respective.

b.      Partidele comuniste şi mişcările teroriste, mergând până la războaie civile „de eliberare” în ţările necomuniste, în nomenclatura oficială a sec. XX şi începutul sec. XXI.

2.      Organele represive:

a.       Poliţiile politice (securitatea în România, ce a făcut oficiul de „braţul înarmat şi cheia de boltă a regimului comunist” (301)), miliţia şi unităţi ale armatei comuniste; laolaltă „livrau” victimele stăpânilor de la putere în anticamerele morţii.

b.      Justiţia comunistă: procurori (naţionali, teritoriali, etc.) şi judecători, cei care „legiferau crima”.

Filiera tragediei trecea de regulă prin următoarele etape: 1). Arestarea victimei (securitate, miliţie, etc.); 2). Cu sau fără detenţie justificată legal sau abuzivă (nefondată juridic, chiar şi după codurile penale comuniste); 3). Judecare sumară a victimei, (rolul decisiv jucându-l procurorul), cu ordin scris sau nescris de la partid, securitate sau de la ambele instituţii teroriste; 4). Sentinţa (de cele mai multe ori „fabricată”; 5). Detenţie chinuitoare, sfârşind prin moartea sau execuţia victimei sau execuţia imediată după condamnare.

3.      Între complementarii crimei (uneori cu rol decisiv în reacţia în lanţ pe care o declanşau): au figurau denunţătorii, informatorii oficiali, remuneraţi ai poliţiei politice sau neoficiali cu remuneraţie modică sau „ciugulitori” de mici privilegii materiale sau sociale acordate compensator de cei citaţi anterior.

Varianta cea mai neomenoasă şi anticreştină a delatorilor a constituit-o o grupă din aceştia, care din victime ale sistemului comunist au fost convertite prin diferite mecanisme în slujitori lugubrii ai ucigaşului sistem.

4.      Torţionarii sau cei care au „concretizat” crima, s-au recrutat practic din 3 categorii distincte de indivizi:

a.       Detracaţi, drogaţi (alcoolismul fiind cel mai frecvent), arieraţi mintal sau cu „inteligenţă de limită”, psihopaţi mergând până la bestialitate, ce-au depăşit grozăviile manualelor de criminalistică şi medicină legală.

b.      Indivizi aparţinând minorităţilor „asmuţiţi” asupra populaţiei majoritare, dar taraţi printr-una din deformările patologice înşiruite anterior (garda letonă a lui Lenin, cunoscuţii minoritari din România, ruşii în Ucraina, etc.).

c.       Un mic număr, dar cu eficienţă şi rezonanţe tragice, au reprezentat-o foşti sau posibili deţinuţi sau delatori, transformaţi în călăi (ex. echipa Ţurcanu de la Piteşti).

5.      Mecanismele uciderii:

a.       Suprimarea fizică prin: împuşcare, lovire (până la zdrobire), sugrumare, spânzurare, mutilare, suspendare aeriană (în toate poziţiile), otrăvire, iradiere radioactivă, înfometare sau însetare îndelungată până la exitus, îngropare de viu, aruncare în copci făcute în gheaţă, dinamitarea unor plute cu deţinuţi, muncă forţată în Gulaguri până la epuizare fizică, netratarea bolilor survenite în detenţie sau precedând-o, războaiele comuniste (ucigătoare prin mecanisme multiple), infestarea şi netratarea unor boli endemice (SIDA în Zimbabve şi Africa de Sud), etc.

P.s. Un caracter particular l-a avut: 1). În România decesul a cca 10000 femei tinere în timpul dictaturii lui Ceauşescu prin avort septic şi consecinţele lui (7); 2). „Purificarea etnică” („”Säuberung”) practicată de troika criminală sârbă în Bosnia şi Herzegovina (Milosević, Mladić, Radovan Karadzić.

b.      Chinuirea victimei prin variate procedee:

-         Fizice: înfometare prelungită până la caşexie (metodă practicată în proporţie de masă de Stalin în Ucraina şi soldată cu 6-7 milioane de victime (300); prin acelaşi mecanism se notează milioane de victime în Coreea de Nord şi multe ţări africane comunizate cu mercenari înarmaţi, în vârful piramidei stând Zimbabve, fosta Rhodezie), întemniţare (cu sau fără sursă de lumină), expuneri la temperaturi extreme, însetare cronică (alimentaţie forţată sau provocată cu alimente extrem de sărate şi fără aport hidric corespunzător), molestări corporale repetate, „patul lui Procust”, mutilări corporale (îndepărtare de segmente corporale sau organe izolate, secţiunea sfincterului anal), spâzurări repetate cu capul în jos, violul în masă, şocuri electrice repetate, deschiderea permanentă a pleoapelor (prin fixarea lor, având drept consecinţă producerea de leziuni corneene ireversibile), etc., etc.

-         Chimice: intoxicaţii medicamentoase, cu substanţe psihogene sau cunoscute droguri.

-         Psihic: interogatorii interminabile (deseori întrerupte de molestări corporale), condamnări la moarte prelungite până la execuţie indefinit, ameninţări şi şantaj la adresa familiei deţinutului, transformarea în delatori, forţarea de a-şi consuma produsele biologice proprii, tratament psihiatric (verbal sau medicamentos, urmărind nimicirea psihică a victimei), etc., etc., şi poate cea mai groaznică dintre metode: reeducarea, lansată în premieră mondială de către chineji şi reactualizată cu elemente de „originalitate” la Piteşti. Şi nu în ultimul rând „spălarea creierelor a milioane de fiinţe ca şi dresarea oamenilor, care au fost obligaţi să încalce codurile morale, decalogul, credinţa creştină pentru a se supune necondiţionat, falsului idol, comunismul”, (Dan Pavel) (302).  

În încheierea acestei secţiuni, îşi găsesc locul ceea ce în lucrarea noastră „Holocaustul roşu” sunt indivizii încadraţi în „marii criminali comunişti ai omenirii”:

1). Troika criminală iniţială: Vladimir Ilici Lenin, Lev Troţki (alias Leib Davidovici Bronstein) şi Felix Edmmundovici Dzerjinski.

2). Al doilea eşalon al marilor criminali bolşevici, părtaşi la „marea teroare”: Iosif Visarionovici Djugaşvili (Stalin), Lazarus Mosessohn Kaganovici, Matthäus Bermann (călăul, Juhas Davidson), Genrich Gheorghievici (Jagoda), Lavrenti Pavlovici Beria şi Iuri Andropov.

3). Conducători criminali în alte ţări comuniste: Mao Tse Dun, Li Peng (China roşie), Kim Ir Sen (Coreea de Nord), Sadaam Husein (Irak), Ho Shi Min (Vietnam), Pol Pot (Cambodgia), Enver Hoxha (Hodgia), Alia  şi Nano (Albania), Gheorghi Dimitrov (Bulgaria), Iosif Broz Tito (Iugoslavia), Slobodan Milosević, Radovan Karadzić şi Radko Mladić (Serbia), Boreslav Bierut (Polonia), Gheorghe Gheorghiu Dej, Nicolae Ceauşescu, Ana Pauker (alias Rabinsohn) şi Ion Iliescu (România), Belá Kuhn, Mátyás Rákosi şi Iános Kádár (Ungaria), Erich Honecker, Hans Albrecht, Heinz Kessler, Erich Mielke, Willi Stoph, Fritz Streletz (fosta RDG), Kenneth David Kaunda (Zambia), Jose Eduardo dos Santos (Angola), Mengistu Haile Marian (Etiopia), Nelson Mandela (Africa de Sud), Fidel Castro Ruz (Cuba), Kabillas (Congo), Kim Jung II (Coreea de Nord).

4). Mari terorişti marxişti internaţionali: Ilici Ramirez Sanchez (Carlos), Ernesto Che Guevara, Abimael Guzmann.

5). Un loc special îl ocupă atentatorul asupra Sfântului Părinte, regretatul papă Ioan Paul al II-lea, teroristul din gruparea „Lupii cenuşii”, atentat organizat şi finanţat de KGB, Stasi, Serviciul secret bulgar şi probabil şi alte servicii secrete; este vorba de Ali Agca (244, 245, 248, 249).

6). Încă din 1998 (Holocaustul roşu, ediţia a 2-a pag. 153-154), folosind mărturia scrisă a unei martore oculare a revoluţiei române în perioada 22-27 decembrie 1989 (este vorba de d-na Tara Mariana Cristiana), mărturie oferită autorului în ianuarie 1995, enumeram „grupul coordonator” al puciu-lui din 1989, listă înscrisă în „Comunicatul CMR” din decembrie 1993, între care figurau: Silviu Brucan (ex membru CC „creierul”), Alexandru Bârlădeanu (ex. membru CC), Ion Ilici Iliescu (ex membru CC „autorul principal”), Nicolae Militaru (ex membru CC, MAI), Dan Marţian (CC), Virgil Măgureanu (CC, securitate), Cico Dumitrescu (miliţie, CC), Cazimir Ionescu (CC), Gelu Voican Voiculescu (CC), Dan Iosif (CC), Petre Roman (CC), George Marinescu (TV), Spiru Zeneş (cameraman), Victor Anastasie Stănculescu (CC, MAI), Sergiu Nicolaescu (CC), gen. Spiroiu (poliţie), Corneliu Diamandescu (poliţie), Gheorghe Robu (procuror general), gen. Vasile Ionel (MAI, CC), Tudor Brateş (TV), Mihai Valeriu (CC), Iordan Rădulescu (CC), gen. Bucurescu (CC), gen. Iulian Vlad (securitate), Cornel Burtică (CC), Dumitru Apostoiu (CC), Vasile Nicolcioiu (CC), C-tin Dăscălescu (CC), Ilie Verdeţ (CC), Horia Niţă (CC).

Recent, „gruparea lui Iliescu” (367), (citaţi sunt alături de „şef” următorii: Gelu Voican Voiculescu, gen. Mihai Chiţac (fost ministru de interne), gen. Corneliu Diamandescu (fostul şef al poliţiei), Dumitru Penciuc (fost secretar de stat la interne), Miron Cosma, Petre Roman, gen. Dumitru Iliescu şi procurorul Gheorghe Robu) este incrimantă direct în teribila mineriadă din iunie 1990, prin glasul lui Viorel Ene, preşedintele „Victimelor mineriadelor / AVM”, ca fiind răspunzătoare de: „instigarea, organizarea şi transportul minerilor din centrele miniere în capitală” (367).

Merită menţionat şi organizatorul atentatului ucigător asupra preşedintelui Kenedy, şeful serviciului secret cubanez la acea dată, teribilul Escalante (dezvăluiri recente, multiple, apărute în mass media germană).

Multe pagini ar putea acoperi, liste cu torţionari sau implicaţi direct în crimă, liste ce pot fi reconstituite în parte de lucrările citate în capitolul „Crimele în cifre ale comunismului internaţional”.

Rămân multe „pete albe” privind România, dar cu posibilităţi de reconstituire printr-o muncă pe care sperăm să o poată duce mai departe tânăra generaţie de curajoşi istorici. În ce priveşte România se impune reconstituirea listelor: a). Miniştrilor de justiţie; b). Procurorilor generali şi judeţeni implicaţi în sentinţele politice; c). Şefilor miliţiei generale şi teritoriale; d). Judecătorilor la toate nivelele implicaţi în sentinţe politice.

V. MASONERIA KHAZARĂ ŞI HOLOCAUSTUL ROŞU.

Această temă evitată sau ocultată din numeroase motive şi în întreaga lume actuală, necesită de la început o precizare fundamentală: ingerinţa de proporţii frapante a evreilor khazari în experimentarea comunismului şi tragicelor sale consecinţe, a trecut aproape fără excepţie prin “filtrul masoneriei”.

Respectând verigile acestei “crime colective” vom menţiona câteva din personalităţile masoneriei khazare, intrate definitiv şi indubitabil în istoria sângeroasă a Holocaustului Roşu.  

1. Teoreticienii (artizanii marxismului şi derivatele lui), ce au legitimat teoretic crimele comunismului internaţional (300).

-         Precursorii numără printre alţii pe: A. Babel, K. Kautzky şi Kropotkin.

-         Adam Waishaupt, evreu khazar convertit la catolicism, a devenit ulterior duşmanul nr.1 al creştinismului prin fondarea în 1870, în oraşul bavarez Ingolstadt, la ordinul şi cu banii clanului Rotschild, a Ordinului „Iluminaţilor din Bayern”. Scrierile sale politice, atestă poziţionarea sa ca precursor al Manifestului Partidului Comunist, elaborat ulterior de Marx şi Engels (vezi mai jos). Revendicările sale notate într-un capitol anterior (II), surprinde prin similitudinea lor izbitoare cu documentul mai sus citat şi plasează acest malefic personaj drept precursor al marxismului.

-         Urmează „apostolii” marxişti: Karl Marx (alias Moses Modechai Marx Levi), care alături de germanul Frederich Engels a elaborat „Manifestul partidului comunist; Marx era membru al lojii masonice „Liga celor drepţi” („League of the Just”), lojă creată de Adam Weishaupt după interzicerea „Iluminaţilor din Bayern”, înfiinţată la Londra din dorinţa, la ordinul şi cu banii clanului Rotschild. Discipolii lui iniţiali („Iluminaţii din Bayern”) şi urmaşii lor, au infiltrat ulterior aproape toate lojile masonice din lume (prezenţă „în cultură pură” în ordinul exclusiv khazar B’nai B’rith, prevalenţă în „Marele Orient”, dominanţi în treptele superioare ale piramidei masonice mondiale sau „Iluminaţii” şi cu o mai slabă reprezentare în lojile „Ritului Scoţian”), alături de clanul Rotschild, formează „binomul satanic” fără de care apariţia ideilor comuniste, aplicarea lor în societate în cursul revoluţiei franceze (soldată cu cca. 650.000 de crime, dintre care 600.000 în Vendèe), a revoluţiei bolşevice, a celorlalte revoluţii ce au urmat imediat (Ungaria, Austria, Germania), a activităţii partidelor comuniste din lume, în lansarea, finanţarea şi asigurarea longevităţii acetui experiment de „inginerie socială”, şi mai ales măcelărirea sălbatecă a sute de milioane de oameni nu ar fi fost posibilă!.

-         Au urmat Leon Troţzki, Rosa Luxemburg, Karl Liebnicht şi Ilici Lenin (ultimul, având ascendenţă khazară prin bunicul său).

P.s. poate surprinzător pentru unii, în cadrul „contaminării de stânga” a filozofiei politice a lumii, fără a se ajunge la promovarea crimei de stat şi în masă, trebuiesc citaţi din nou o grupă de masoni khazari, promotori ai: a). Liberalismului (fraţii Max şi Alfred Weber, teologul Martin Dibelius şi Hans von Schubert, juriştii Gustav Rodbrach, Gerhard Anschutz şi Walter Jellineck), produse ale şcolii filozofice de la Universitatea din Heidelberg şi cu rol important în „Republica de la Weimar”; b). În cadrul iluminismului, şcoala cea mai nocivă şi mai apropiată de marxism a fost fără îndoială „Şcoala de la Frankfurt”, ironizată cu apelativul „Marxburg”. În primele rânduri („părinţi” – „Vater”) ale acestei şcoli fugurează din nou un grup de khazari: Georg Lukacs, Herbert Marcuse, Ernst Bloch, Helmuth Gollwitzer, M. Horkheimer,  W. Benjamin, E. Fromm, J. Habernas, O. Neght şi vestitul Adorno (300); c). I-au urmat „existenţialiştii” ce au încercat o sinteză cu marxismul între care figuri galion au fost: Kafka, Albert Camus, M. Marcuse şi J. P. Sartre (300); d). România „a beneficiat” de apariţia lui Silviu Brucan, redactor şef al „Scânteii” după invazia sovietică şi Leonte Răutu (ideologul comuniştilor dejişti şi ceauşişti).

2.  Experimentatorii. Comunismul a fost susţinut de la experimentarea sa în Rusia (statul bolşevic) şi în ţările ce i-au urmat (Ungaria, Austria, Germania), până la formarea imperiului comunist mondial, în mod hotărâtor de către masoneria khazară infiltrată masiv în întreaga lume.

a). W. Churchill (Ilustrated Sunday Harald, 20 febr. 1929, pg.5) scria cu caracter de premoniţie: „Această mişcare a conspiraţiei mondiale nu este nouă. De la Spartacus (numele conspirativ al lui Adam Weishaupt), fondatorul ordinului „Iluminaţilor”, la Karl Marx (membru al „Societăţii celor 4 secole”), de fapt o derivaţie a „Iluminaţilor din Bayern”, până la Troţki (în Rusia), Bela Kuhn (în Ungaria), Rosa Luxemburg (în Germania), Emma Goldman (în SUA), această conspiraţie se întinde în întreaga lume, pentru a distruge civilizaţia şi a reconstrui o societate cu dezvoltare controlată de o rea credinţă invidioasă şi o imposibilă egalitate. Ea (conspiraţia) a jucat un rol important şi uşor de recunoscut în tragedia Revoluţiei Franceze. Ea a funcţionat drept izvor principal al tuturor mişcărilor subversive de-a lungul secolului, şi nu trebuie deloc luată ca exagerare părerea acelora care susţin rolul evreilor în revoluţia bolşevică (şi în bolşevism în general) şi că extinderea acesteia în lume a avut loc în primul rând, în interesul evreilor atei internaţionali” (nota noastră: o altă modalitate de a defini masoneria evreiască, fără precizări, absolut necesare, asupra celei khazare).

b). Exemplul cel mai grăitor al ingerinţei acestei organizaţii secrete este scenariul revoluţiei bolşevice, ce n-ar fi fost posibilă fără Lenin şi echipa lui venită cu trenul blindat din Elveţia (cu o singură excepţie, Inessa Armand, numai masoni khazari, în jur de 30 de persoane cu copii lor: Lenin (cu un bunic pe linie maternă Blanck), Nadia Konstantinova alias Krupskaia, soţii Sinoviev /Grigorii fiind cel legendar/, Karl Radek, familia Safarov /Georgi şi Valentina/, Lilina Georgi, familia Gobermann, familia Abramovici, familia Davidovici, Mişa Zchakaja, Olga Ravis, Sokolnikov, Şaritonov, Grigori Usievici, Helene Kohn, Kartonov şi David Suliaşvili; coagularea grupului, finanţarea şi organizarea transportului, i-au aparţinut coreligionarului khazar Alexander Helphand, alias Parvus. Der Zug: Yvonne Viehöver, W. Heine Verlag, München, 1987 (387)), grupare demonică care a oferit: ideologia, baza materială pentru declanşarea tragediei şi a jucat un rol extrem de important în succesul bolşevismului; travaliul lor criminal la adresa poporului rus şi a minorităţilor imperiului ţarist, a fost susţinut de o armată de agenţi aparţinând aceleaşi organizaţii secrete, ce au răspândit în masă ideile venite din anturajul lui Lenin. Instalarea bolşevismului în Rusia, oferă un model concret de colaborare minuţioasă a lojilor masonice din ţările lumii. Citatul ce urmează certifică această conlucrare incredibilă între germanii imperiali şi masonii khazari din trenul lui Lenin; iată ce deconspiră un memorandum al ministerului german de externe, prezentând argumentele în favoarea susţinerii bolşevicilor „Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Drest-Litovsk a fost ratificat numai de bolşevici, şi nici măcar de toţi .... suntem de aceea interesaţi în a-i menţine deocamdată în fruntea Rusiei pe bolşevici. În situaţia dată, pentru a rămâne la putere, ei vor face tot posibilul să ni se arate loiali şi să respecte înţelegerile de pace. Pe de altă parte, conducătorii lor, oameni de afaceri evrei, vor renunţa foarte repede la teoriile lor şi se vor arăta dispuşi să încheie tranzacţii comerciale şi acorduri de transport profitabile. Trebuie de aceea să continuăm să ne urmărim obiectivele cu răbdare şi hotărâre. Transporturile, industria şi întreaga economie a Rusiei, va intra în mâinile noastre” (Richard Pipes: Scurtă istorie a Revoluţiei bolşevice. Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 174-175), (190, 337).

3. Executanţii: Prezenţa khazarilor masoni comunişti este notată de istorie, odată cu prima încercare de comunizare a unei ţări (bolşevizarea Rusiei) şi într-o secvenţializare similară şi în alte ţări ale lumii în tot ceea ce i-a urmat.

a). Revoluţia bolşevică consemnează o conducere compactă formată de masoni khazari, între care de notorietate publică cităm pe: Pokrovski, Kamenev, Sverdlov, Lunacevsky, Kollontay, Radek, Rivkov, Troţki, Zinoviev şi Krilenko, grup la care s-a adăugat Lenin cu originea precizată. Singurul neevreu care şi-a făcut loc în acest „Comitet revoluţionar din Petersburg” a fost nerusul Stalin. În ceea ce am denumit „troika criminală iniţială”, am citat alături de Lenin, pe Troţki şi Dzerjinsky, acestuia din urmă, răposatul Johan Urwich, atribuindu-i după cunoştinţele dobândite în „Gulag-ul” sovietic, tot o origină khazară şi nu nobiliară poloneză.

În aparatul de decizie al Rusiei bolşevice iniţiale şi al Uniunii Sovietice ce i-a urmat (guverne, parlamente, birou politic şi CC al PCUS), cât şi în aparatul de represiune (poliţie politică, miliţie, justiţie, conducerea Gulag-ului, instituţiei teroarei, etc., etc.), acelaşi grup etnic şi-a asigurat o poziţie centrală, în raport chiar cu ruşii sau alte minorităţi din cadrul URSS. În lucrarea noastră (Holocaustul roşu), notam la capitolul „Marea teroare” şi „al doilea eşalon al marilor criminali bolşevici”, alături de Stalin pe următorii: Lazarus Mosessohn Kaganovici (zis „patriarhul” sau şeful clanului, ce însuma 12 membrii cu posturi de conducere, inclusiv o concubină a lui Stalin), Mathäus Bermann („Călăul”), Jagoda (Genrich Gheorghevici), Lavrenti Pavlovici Beria, Iuri Andropov, Viaceslav Mensinski, Nicolai Jeskow, ultimii 7 fiind în acelaşi timp teribilii şefi ai poliţiei politice, ce a debutat ca CEKA şi a sfârşit ca KGB (186). O statistică recentă (195), a structurii etnice a NKVD (un nume intermediar al KGB-ului), din 1934 până în 1941 arată următoarele: în 1934 în conducerea acestei instituţii, erau 39 de evrei, 36 de ruşi şi 26 alte naţionalităţi (polonezi, germani, letoni şi alţii); în 1936, figurau tot 39 evrei faţă de 35 ruşi sau ucrainieni şi 26 din alte naţionalităţi; din 1937 începe prevalenţa ruşilor (38 ruşi faţă de 32 evrei şi 31 din alte naţionalităţi); în 1938, 48 ruşi faţă de 27 evrei şi 24 alte naţionalităţi; odată cu anii războiului (1939-1941), ruşii au crescut evident, (79; 81; 80) faţă de evrei (4; 4; 5) şi neruşi (17; 15; 14), în evidentă descreştere (195).

Masonii khazari au avut în permanenţă externele sovietice, oficiu neegalat al propagandei şi dezinformării: Maxim Litvinov (alias Meier Henoch Wallach Finkelstein) şi spre a nu se dezminţi, actualul ministru de externe al Rusiei este tot un mason khazar, Serghei Lavrov.

O sinteză a „rotharmiştilor” de origină khazară, am prezentată în detaliu la pag. 491-493 a Holocaustului roşu (300).

Într-un articol recent semnat de Vladimir Alexe („Revoluţia bolşevică a fost finanţată de masonii americani şi de serviciile secrete germane”), apărut în ziarul Ziua (numărul nu ne-a fost notat) (337), se precizează: „Instaurarea comunismului bolşevic în Rusia la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret, pregătit minuţios, în afara Rusiei şi finanţat generos de marii bancheri internaţionali, în primul rând cei de pe Wall Street, evrei khazari, care – fapt necunoscut istoricilor şi mass media – s-au înfiinţat la Petersburg încă din august 1917, pentru tratative economice şi financiare, cu Lenin şi Troţki. De pe urma aşa zisei „revoluţii” bolşevice s-au făcut apoi, decenii la rând, afaceri fabuloase, s-au acumulat valori imense, cu preţul transformării Rusiei / ulterior şi a „sistemului socialist”, de după al doilea război mondial/, într-un imens lagăr de muncă, ai cărui „gardieni” formând birourile politice ale diverselor partide comuniste, au fost aduşi la putere şi au menţinut, în mare secret, o permanentă legătură în lumea afacerilor, reprezentată de bancherii internaţionali. Totul acoperit ocult de francmasoneria roşie /de stânga, permanent socializantă şi bolşevizantă/ până la abolirea oficială din 1989, a comunismului. Abolire impusă tot de raţiuni geoeconomice, raţiuni din care a fost impus şi comunismul în Rusia, în 1917, printr-un puci, prezentat apoi pompos drept „Marea Revoluţie din Octombrie” (n.a. Autorul articolului omite, fără rea voinţă, incriminarea întregii masonerii în experimentarea princeps a comunismului în Rusia).b). După revoluţia rusă, la un interval de aproape 2 decenii şi după succesul acesteia, s-a regizat revoluţia spaniolă, ce trebuia să implanteze „morbul bolşevic” în SV-stul Europei, cu speranţa că extinderea în restul continentului va urma modelul jocului dominoului. Apelând la o mobilizare umană internaţională unică, finanţând-o în mod neruşinat în văzul lumii „democratice vestice”, la chemarea Comintern-ului şi a lojilor masonice khazare, s-au înrolat între 10 şi 15000 de voluntari evrei. În lucrarea sus citată, Holocaustul roşu (300) şi folosind ca surse de inspiraţie „Wer ist wer im Jugentum” precum şi lucrarea masonului khazar Lustiger (Schalom Libertad – Juden in Spanishen Bürgenkrieg, Frankfurt / Main, 1989) sunt enumerate mai multe duzini dintre cei cu funcţii de conducere în acest crâncen măcel.

c). Revoluţiile eşuate din Germania, Austria şi Ungaria, au în fruntea lor aceeaşi grupă secretă organizată, între care cităm: Alecsander Abramovici (principalul om de legătură între soviete şi Räterrepublic din Bayern), Friedich Adler (preşedintele „Sovietului muncitorilor” din Austria), Leo Jogiches (care alături de Rosa Luxemburg şi Karl Liebnecht au organizat tentativa de transformare a Republicii de la Weimar în republică de tip sovietic), Georg Krausz (activ în dictatura lui Bela Kuhn în Ungaria), Leopold Kulcsar (activ ca şi precedentul în Ungaria), Bela Kuhn („fondatorul” lui Räterrepublic în Ungaria), Otto Landsberg (membru al extremei stângi a Republicii de la Weimar, denumit şi „Mefisto al revoluţiei”, Eugene Levine (alias Nissenberg, membru activ al revoluţiei din Ungaria şi din München), Alfred Levy (figură marcantă în organizarea „rezistenţei” din octombrie 1933 în Hamburg), Karl Liebnecht şi Rosa Luxemburg (figurile galion ale mişcării comuniste „Spartacus”, precursorul partidului comunist german şi promulgării în ianuarie 1919 a Germaniei bolşevice sub numele de „Republică Socialistă Liberă”), Karl Berhandovici Radek (în afara rolului său capital în revoluţia bolşevică, este cel ce a primit misiunea de la Lenin şi a Cominternului de a duce un cufăr plin cu aur, rezultat din topirea unor monede ce aparţineau mănăstirilor din Moscova, spre a organiza revoluţia din Hamburg), Heinz Neumann (organizator al „revoltei din Canton”, China, rămas în istorie sub numele de „călăul din Canton” pentru cruzimea sa neomenească), Frida Rubiner (implicată în Räterrepublic din Bayern), etc.

d). O listă fără capăt (în aceeaşi lucrare), numele lor acoperă spaţiul paginilor 497-520, cuprinde „activişti masoni khazari” implicaţi în istoria secolului XX în toate activităţile societăţii omeneşti, îndeosebi în cele cu mai mare putere de penetraţie în masă (mass media, litaratură, politică, finanţe, economie, învăţământ, artă, etc.).

e). România a beneficiat din plin de „străduinţa” (pentru a-l cita pe Paul Goma) comuniştilor khazari, la bolşevizarea şi tiranizarea ei. Cu o „faţadă” românească, asigurată de Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, agenţii masoni khazari, având ca predecesori o întreagă „trupă” definită drept „Partidul comunist exterior” (cu sediul la Moscova, între care cităm (391) pe: Alexander Danieluk – Stefansky (Gorn), Boris Ştefanov (alias Belo, alias Draganov), Lenuţa Filipovici, Nicolae Goldberger, Vanda Nikolsky (alias Samson), Eugen Iacubovici, Emil Haliţski (alias Braun, alia Veding, etc.), dar cu o puternică reprezentare şi în cadrul „partidului comunist interior” dintre care Victor Frunză în celebra sa carte (391) citează pe: Birtaş Gavrilă (alias Octav Toth), Bela Brainer (alias Kelmen, alias Balog, alias Orlov, alias Saga, etc.), Gheorghi Krosnev (alias Banc, Weiss, alias Spartacus), Ganev Gheorghi (alias Şura, alias Juri, alias Eminov, etc.), Alexandru Sencovici (alias Gyula, Lacatos, Kerekes, etc.), Gheorghe Stoica (alias Mosca, Kohn), etc. şi-au început activitatea practică de demolare a României prin Ana Pauker (alias Robinsohn) şi Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg). Reprezentanţii aceleaşi organizaţii secrete, şi-au asigurat o reprezentare supraproporţională în guvernele şi parlamentele României comuniste, în conducerea Partidului comunist (CC, Birou politic, dar şi în aparatul de represiune comunist, teribila securitate); în acest sens, în vârful piramidei criminalităţii se situiază Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg), Ana Toma (alias Grosmann), acuzatoarea publică Tiron, Godra Zoltan şi Mendel, coloneii Moiş şi Deitler, teribilul Koller de la Aiud, etc. Dintr-o sursă insuficient verificată la pagina 534 a Holocaustului roşu, (300), am prezentat cu ani în urmă, o lungă listă de nume încadrate drept „evrei” (în înţelegerea noastră, agenţi khazari neocomunişti), organizatorii puciului din decembrie 1989 (urmat cu o inutilă şi cinică „revoluţie”, soldată cu cca. 1400 de vieţi tinere), ctitorii aşanumitelor partide politice post-decembriste şi a guvernărilor năruitoare pe care le-au format, autorii decalajului insuportabil pe care România şi l-a adâncit de la an la an, în cei 16 ani scurşi de ticălosul măcel. Origina indiscutabilă khazară a lui Petre Roman (alias Neulander) este de notorietate publică, tatăl său agent KGB venit în România odată cu tancurile sovietice, ca şi notarea în antecedentele etnice ale lui Ion Ilici Iliescu, a khazarului Vasili Ivanovici, bunic bolşevic dinspre tată (392).

Un rol special l-au jucat masonii khazari comunişti în timpul îngrozitoarei „săptămâni roşii” (6), a cărei tragedie este descrisă magistral de Paul Goma, ca ripostă la o perversă încercare a lui Tesu Solomovici de a acoperi rolul decisiv al acestora în masacrele din Basarabia, consumate în perioada 28 iunie 1940, 22 iunie 1941 şi săptămâna ce a precedat-o (28 iunie – 3 iulie 1940, data retragerii armatei române).

f). Acelaşi rol pernicios, şi în acelaşi sens distructiv, l-au jucat agenţi recunoscuţi sau rămaşi în umbră, în organizarea mişcărilor de guerillă (descrise de propaganda comunistă drept de „eliberare naţională”, sau fără pretenţia unui asemenea scop), a mişcărilor teroriste şi a tuturor încercărilor, reuşite sau nereuşite, de uzurpare a unor regimuri de nuanţă diferită (de la firave democraţii până la dictaturi personale), şi înlocuirea lor cu regimuri bolşevice, tributare (şi numai aparent) Kremlin-ului, iar după căderea „imperiului sovietic”, „Ocultei Internaţionale Khazare”.

La fel de elocventă, este prezenţa în fruntea guvernelor sau partidelor de stânga din fostele ţări comuniste, după 1990, a unor lideri khazari. Exemplu: Petre Roman (în România, ca prim ministru post-decembrist), Gregor Gysy (secretarul general al SED din fosta DDR), Iuri Primakov (rămas în nomenclatura actualei Rusii după destrămarea imperiului sovietic), Pyrinsky (ministru de externe bulgar), etc.

4. Colaboraţioniştii. Actul de colaboraţionism, a fost exercitat fie în numele Masoneriei Internaţionale (cei incorporaţi în conducerile statale sau instituţiile acestuia), cât şi ca persoane individuale, neînregimentate, dar împinse la aceste acţiuni de o mare doză de oportunism, resentimente (până la răzbunare, cu legitimă sau insuficientă justificare în unele cazuri) şi în cel mai bun caz de „nepăsare” faţă de suferinţele şi morţii populaţiei unei anumite ţări şi chiar a unui număr mic de coreligionari, între care sunt notaţi şi vehemenţi anticomunişti.

Domeniile în care prezenmţa masonilor khazari colaboraţionişti a fost copleşitoare, le-au reprezentat: cultura, arta şi mass media (radio, televiziune, presă, etc.). Referindu-ne la România şi în carenţă de spaţiu, recomandăm citirea listei „proletcultiştilor”, formulată de M. Niţescu în valoroasa şi curajoasa lucrare „Sub zodia proletcultismului” (Bucureşti, Humanitas 1979 (8)); în acest context, ne îngăduim să reflectăm cum de a fost posibil ca un individ fără liceu, perversul ideolog şi colaboraţionist al „Scânteii” din epoca djerjistă (l-am nominalizat astfel pe Silviu Brucan), să-şi continue „panseurile postmarxiste” pe banii contribuabilului român, în nesfârşite ore, chiar şi în perioada actuală (competenţa incontestabilă în probleme politice şi economice, nu-l absolvă de trecutul său blamabil şi faptul că „s-a înfipt din nou în primele rânduri fără ruşine”).  

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE (la capitolele I – V):  

Sinteza prezentată şi notată drept „Preambul”, are menirea să arate că şi noi românii avem memorie, că şi noi ne-am putut sustrage „malaxorului” actual al deformării istoriei, maşinărie ce funcţionează cu o eficienţă de manipulare înspăimântătoare, că şi noi ne putem permite (încă!), elaborarea unor documente obiective şi curajoase totodată, fără a apela la „tismăneni”, cu un trecut care cuprinde în afara originii nomenclaturiste şi acte de compromis blamabil cu regimurile post-decembriste.

 

Sinteză asupra unei „crime colective”: comunismul internaţional.

Cu precizarea că subsemnatul a folosit în premieră mondială sintagma „Holocaustul roşu” (odată cu apariţia primei ediţii din 1994 a cărţii cu acelaş nume), expresie acaparată în exclusivitate pentru a desemna victimele evreieşti ale fascismului (Holocaustul negru), am sistematizat totodată, verigile acestei „crime colective” după cum urmează:  

1. Doctrinarii înscriu în rândul lor mai mulţi predecesori, rolul major jucându-l Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Masonic „Iluminaţii din Bayern”; l-a urmat Marx, Engels, Lenin, Troţky, Rosa Luxemburg, Iosif Broz Tito, Mao Zedong, teoreticienii „Bisericii eliberării”, etc.
2. Experimentatorii sunt aceea ce au transformat teoriile criminale marxisto-comuniste sau derivând din ele, în realitate, imaginând acest teribil „experiment de inginerie socială”, finanţându-l, punându-l în practică prin zeci de mii de agenţi şi asigurându-i longevitatea; scopul primar a fost fundamentarea unui „Imperiu Comunist Mondial” viabil.

Principalul incriminat în acest proces monstruos, a fost „Ordinul Masonic” de stânga (cu puternică influenţă şi componenţă khazară) al Marelui Orient, de conivenţă (până la acceptare tacită şi profitabilă) a Masoneriei de Rit Scoţian. Această organizaţie subterană (Masoneria sau „Oculta”), prin vârful piramidei ei („Iluminaţii”) poartă întreaga responsabilitate pentru apariţia prin diferite mecanisme a comunismului în lume şi perpetuarea acestuia timp de decenii, „ghilotină ucigaşă” pentru sute de milioane de victime.

3. Executanţii, au fost aceia care primind „mesajul criminal şi anticreştin” al Masoneriei, sunt responsabili fie indirect (organe de decizie: regimuri comuniste, partide comuniste, mişcări teroriste), fie direct (organe represive: poliţii politice, justiţie comunistă, reţeaua de informatori şi mai ales torţionarii, aceştia din urmă folosind metode inimaginabile de exterminare fizică şi psihică), de hecatombele de victime înregistrate până în prezent.

În panoplia „marilor criminali” figurează „troika criminală primară” formată de Lenin, Troţky şi Djerjinski, triadă lugubră urmată de marii dictatori comunişti ai secolului XX, inclusiv cei rămaşi în viaţă (la un loc de frunte figurând Fidel Castro, Kim Jung II, Kabillas, etc.).

4. Colaboraţionismului cu regimurile comuniste, i-am definit la rândul său, spectrul sau faţetele sale, şi modul de practicare prin persoane izolate, organisme şi organizaţii naţionale şi internaţionale.

Mecanismele colaboraţionismului şi mai ales scopul oneros al acestei activităţi blamabile, a fost reprezentat de obţinerea unui profit personal sau în folosul lojilor masonice, profit esenţialmente financiar. Prin sacrificarea a sute de milioane de vieţi (de multe ori din elita ţărilor lovite de „ciuma roşie”) s-a urmărit uşurarea drumului către un „Guvern Mondial Unic” şi a unei „Noi Ordini Mondiale”, ultima înscrisă cu tâlc pe dolarul american. În cercetările noastre am definit totodată „Marii colaboratori” ai secolului XX, îndeosebi în lumea vestică, personaje satanice cu rol nefast în manipularea opiniei publice occidentale şi asigurarea longevităţii acestor odioase regimuri.

Dintre actele politicii vestice de mizerabil colaboraţionism, cităm: a). Recunoaşterea URSS în 1933 şi a vasalilor ei Ucraina şi Bielorusia; b). Recunoaşterea proclamării la 1 oct 1949 a Republicii Populare Chineze şi admiterea la 25 oct 1971 a acestui stat comunist în Consiliul de Securitate în locul „Chinei libere” (Taiwan); c). Acţiunea permisivă faţă de rămânerea lui Fidel Castro (ce-şi poate adjudeca pe drept titlul de dictator comunist cu cea mai mare durată de tiranie), odată cu 1 ian 1958 şi trădarea criminală a acţiunii de încercare de eliberare a unui grup de patrioţi cubanezi în aprilie 1961, acţiune eşuată sângeros pe vestita „plajă a porcilor” din Cuba; catastrofa s-a produs printr-o anulare de ultim moment (dictată probabil din spatele cortinei de către lojile masonice americane) a sprijinului aerian promis de preşedintele Kenedy; d). Pierderea „planificată” a războiului din Vietnam şi abandonarea prizonierilor americani, odată cu armistiţiul încheiat la 27 ian 1973 cu un Vietnam cucerit de comunişti; încununarea a venit odată cu 2 iul. 1973 când s-a recunoscut unificarea de jure a Vietnamului comunist. Ticăloşia a mers până acolo, încât „stânga americană” a negat existenţa unor asemenea prizonieri.

5. În toate etapele lanţului acestei „crime colective” (îndeosebi la capitolul teoreticieni (1) experimentatori (2), şi colaboratori (4)), dar cu un număr impresionant şi neproporţional cu populaţia indigenă din fiecare ţară comunistă şi în grupa executanţilor (3), Masoneria Khazară, a jucat un rol important, posibil prin poziţia sa privilegiată în treptele superioare ale ierarhiei Masoneriei Mondiale (piramida masonică a lui Todd).

Faţă de acestă imensă tragedie, tratarea preferenţială până la exclusivitate a „Holocaustului negru” (gândire „hemiplegică”, vedere „monooculară”, etc.) versus ignorarea până la ocultare a „Holocaustului Roşu” (cu câteva tentative incomplete de corectură), în lipsa unui tribunal similar celui de la Nürnberg, tribunal cerut cu insistenţă de voci autorizate ca aceea a lui Vladimir Bucovski sau Paul Goma (comunismul fiind geamănul siamez al nazismului) şi a unei voinţe naţionale şi internaţionale de a condamna justiţiar crimele regimurilor comuniste, s-a impus organizarea acestei „instanţe morale”.

Totodată, la voinţa colectivă a celor prezenţi, se adaugă datoria morală de a materializa dorinţa de sfârşit de viaţă a marelui dispărut, Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul partizan al versantului nordic al Făgăraşului, care cu puţine ore înaintea morţii, a desemnat pe doi dintre cei prezenţi, de a duce la capăt acest act de dreptate la care veţi asista.